Frumusetea batranetii

L-am vazut saptamana trecuta in RATB si pur si simplu m-a fascinat.

A intrat cu greu, chinuindu-se sa-si ridice un picior. Cu o plasa mare in maini, a fost dificil sa se tina bine de bara, dar tot a reusit sa urce si s-a asezat in picioare in fata mea. Eu eram pe scaun, ei erau ca sardelele in picioare. Si atunci, ca tot se presau ei acolo, am putut vedea…

Era un batranel de statura medie, imbracat saracacios si emanand un miros de vechi. Nu miros urat, doar un miros linistitor de vechi, lemn vechi, piele veche, un miros de probleme, de griji si de lucruri nestiute de noi. Purta o caciula neagra roasa de timp, dar foarte la moda in tineretea sa. De la atata purtat, caciula se cam rarise, iar urechile omului se clapaugisera datorita rezemarii caciulii de ele.

Ce poate fi mai frumos decat un barbat cu ochii albastri, cu o privire inca sclipitoare, dar pe care nu o arata tot timpul. O pastreaza undeva in adancul privirii, dar reuseste sa evadeze din cand in cand spre a se arata lumii. Ochii aceia fazi de batranete plina de probleme, ochii batuti de vreme, de ploi si de vant, ochii care-au dat nastere la atatea lacrimi intr-o viata de om si totusi nesecand. Ochi varstnici, dar puternici.

Avea dintii curati. Avea unii pierduti in cine stie ce paine sau ciolan, altii erau la locul lor, iar altii de argint. Da, de argint. Si erau frumosi. Nu sclipeau, dintii care au o viata activa si care au crescut odata cu noi, ajung la un punct cand nu mai pot straluci. De vreme, de mancare, de atata zambit, de atatea suflete cucerite cu un singur raset.

Fata-i era brazdata de riduri. Nu cred ca poti vedea un batranel si sa spui ca e urat. Batranii nu pot fi urati, nu exista batrani urati. Tinerii da, au riduri in suflet de la rautate, dar tenul mat. Insa batranii….cu batranii e alta poveste. Ridurile acelea inseamna ceva, fiecare a fost provocat de o traire anume, de un eveniment, nimic nu este aparut asa, din senin. Unele de la ras, altele de la necazuri, unele de la probleme, altele de la vreme. Tot ce este in jur se joaca cu tenul tau. Vantul, nisipul, soarele, picaturile de ploaie, toate lasa cate ceva pe chipul omului. Cele care au amprenta cea mai puternica sunt lacrimile. Ele sapa santuri de la ochi pana pe obraz, pana la coltul gurii, apoi pe barbie si la urma pe gat.  Ridurile inseamna trairi, viata, o viata traita cu adevarat, o viata in care te-ai luptat sa razbesti,  sa reusesti sa fie totul asa cum trebuie.  Sa iubesti, sa urasti, sa poti da cu pumnii in pereti.

Maini muncite. Nu de invartitul banilor, nu de tinutul femeii in puf, nu de efortul rezervarii unei vacante intr-un loc exotic printr-un click. Efortul muncii pentru un banut adus acasa la familie, zilele calduroase in care muncea si-si stergea sudoarea fruntii, materiale grele, nefinisate, fier, lemn, pietre… Paravanul format de maini pentru a-si apara ochii de soarele mult prea arzator in dupa-amiezile muncite pe camp.

Am asteptat sa se elibere putin spre a-mi face loc sa stau eu in picioare, sa-i cedez locul meu. Mi-a zambit si s-a asezat. Voiam sa-i spun: „Sunteti un barbat frumos!”, dar de teama, doar privirea mea ii putea transmite asta.

O viata tumultuoasa, o viata muncita, o viata traita si care merita spusa la nepoti. Ce poti tu, acesta care stai si citesti postul, ce poti povesti? Ce ai de povestit? Cum ai facut bani stand in fund la un birou cu toate facilitatile? Cum ai fost in cine stie ce excursie si cum ti-ai rasfatat nevasta? Cum aveai un bar plin de sticle scumpe si cum nu stii sa bei apa din causul palmelor? Cum nu stii ce e aia sa faci curat pentru ca ai menajera? Cum nu stii sa-ti aperi ochii de soare pentru ca ochelarii fac asta pentru tine? Cum nu ai riduri pentru ca ai bani de creme, masaj si altele?

Cum te poti lauda cu asa ceva? Tu nu esti omul care stie cum e viata. 🙂